„ A ieşit un monstru de 900 de pagini!“

Publicat la data de 06-09-2016

În 1995, în casa profesorului de filosofie şi director al Editurii Paideia, Ion Bănşoiu, avea loc, la câteva pahare de vin, o discuţie care, privită pe termen lung, avea să se constituie într-un alt moment cu însemnătate uriaşă în destinul lui Radu Anton Roman.

„Auzeam toate poveştile pe care astăzi le ştie toată lumea, despre mâncare, vinuri, locuri. La un moment dat, i-am zis: «Băi, scrie dracu’ toate lucrurile astea!», povesteşte unul dintre participanţii la acea discuţie, sociologul Vintilă Mihăilescu. 

De aici a început epopeea culinară care este „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“.

„Totul a pornit de la o discuţie despre dacă există cu adevărat bucătărie românească sau nu. Participau Mihai Oroveanu, Andrei Pleşu, eu, Vintilă Mihăilescu şi Radu, evident. A fost o adevărată ceartă. Majoritatea ziceau că nu, printre care şi domnul Pleşu, chiar şi Radu. Eu i-am atras atenţia că există o variaţie foarte mare de moduri de a pregăti mâncarea, în funcţie chiar de sate, în aceeaşi zonă. De aici a început totul. Iniţial, voiam să facem o carte de dimensiuni nobile şi a ieşit un monstru de 900 de pagini!“, povesteşte amuzat Ion Bănşoiu, cel care i-a fost şi naş de căsătorie lui Radu Anton Roman.

Cum se scrie o carte

Vintilă Mihăilescu tocmai a terminat o prelegere organizată de una dintre cele mai mari bănci străine din România. Fumează ţigară după ţigară, mai soarbe din cafeaua din faţa lui şi zâmbeşte de fiecare dată când numele lui Radu Anton Roman este pomenit. „Când s-a hotărât să scrie despre bucătăria şi tradiţiile româneşti, a făcut o pauză de doi-trei ani, în care efectiv a făcut documentare. A ras biblioteci, a mers peste tot, la faţa locului. Spunea: «Ies pe piaţă ca să spun ceva, nu sunt gospodina care să dea reţete!»“, povesteşte Mihăilescu.

La doi paşi de locul unde Mihăilescu îşi bea cafeaua, la parterul Hotelului Intercontinental, Ion Bănşoiu rememorează etapele cărţii care avea să ajungă carte de căpătâi a gastronomiei româneşti. Procesul de scriere a cărţii nu a fost unul lin.

Mărturie în acest sens stă tocmai siesta nocturnă a lui Ion Bănşoiu: „Mă suna la 4 dimineaţa. Îmi zicea: «De două ore mă abţin să te sun. Vreau să te insult! Am avut o revelaţie! Scoală dracului, că-ţi pierzi viaţa dormind!»“, povesteşte Bănşoiu.

Potrivit acestuia, lui Radu Anton Roman „i-a plăcut ideea de a publica ceva grandios“: „Voia să facă un lucru monumental, şi vedea cartea asta ca pe marea aventură a sufletului lui“. Şocul cel mare a venit însă abia înaintea publicării, când cei care participaseră la discuţia iniţială s-au apucat să citească.

„Atunci când bucovineanca adaugă o lingură de smântână într-o mâncare clasică, transformă mâncarea aia în altceva. Asta era viziunea lui şi ne mişcăm cu toţii în ea: priviţi explozia târgurilor cu produse tradiţionale, eco, care nu existau deloc înainte de acel moment. Sigur, urma să vină şi vremea lor, e o tendinţă mondială, dar el a deschis un curent de opinie, o reîntoarcere către tradiţional. În toată Valea asta a Plângerii, care este România, unde auzim zilnic că suntem inferiori faţă de alţii, Radu a coborât şi, mai cu pixul, mai ameninţând cu pumnul, ne-a spus: «Băi, suntem mişto!»“, spune Vintilă Mihăilescu.

Vânzările cărţii „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“ n-au fost din prima spectaculoase, dar, după câţiva ani, au explodat, fiind, la vremea respectivă, cea mai vândută carte scrisă de un autor român. Radu Anton Roman era aproape celebru. Aproape, pentru că, în 1999, la sfârşitul unei apariţii televizate în care vorbise despre vinuri, avea să aibă parte de ultima mare întâlnire a vieţii. Cea care l-a propulsat, peste noapte, la rangul de persoană publică, bucătar superstar şi brand al gastronomiei româneşti.

Două reţete à la Radu Anton Roman  

CLĂTITE CU CE-O FI

1 ou, 1 lingură făină cu vârf, ulei, 1 praf de sare, 1 pahar cu lapte recişor (100 ml). Se amestecă oul cu făină, se adaugă laptele şi sarea, şi se bat bine împreună. Se lasă să respire 1 sfert de oră.

O tigăiţă de tablă, cu coada lungă, se unge cu ulei şi se încinge pe foc iute. Se scurge uleiul într-o căniţă, să rămână doar o peliculă pe tigaie, se pune iar pe foc. Se agită pasta (cu polonicul) şi se umple cam o jumătate de polonic de zeamă la o tigăiţă de 20-25 cm diametru. Se toarnă şi se joacă pasta până acoperă tot fundul tigăii încinse. Când s-a desprins de tablă, clătita se întoarce cu un cuţit lat (sau prin aruncare). Se lasă să se rumenească până joacă-n tigaie şi se varsă în farfurie, unde o aşteaptă lista interminabilă de umpluturi dulci, sărate, piperate, cu fructe, cu cârnate, cu laptate, cu de toate... Oricât vi s-ar părea de ciudat, suntem diferiţi de toţi până şi în clătite! Clătita franţuzească e ceva mai casantă şi mai poroasă decât cea mioritică, nu se poate re-ncălzi, pentru că se sparge şi se usucă iască. Clătita rusească, blini, este mult mai groasă şi cu compoziţie mai complicată decât a noastră. Clătita carpatină e unică deci, în simplitatea ei suplă (nu vă vine să vă ridicaţi în picioare şi, cu clătita fluturând ca o flamură în gând, în mână şi în gură, să morfoliţi un imn de slavă gliei străbune şi roditoare?)! Trăiască clătita Noastră!

ŢUICĂ FIARTĂ

500 ml ţuică, 5 linguri miere, 10 boabe piper, 10 cuişoare, 1 vârf cuţit scorţişoară.

Se pune ţuica într-un ibric la fiert cu piperul, scorţişoara şi cuişoarele. Când s-a încălzit de ies aburi se adaugă mierea şi se amestecă puţin, până se contopeşte totul. La primul semn, atenţie!, doar semn de clocot, se ia de pe foc şi se acoperă. Parfumul binefăcător ia răceala cu mâna. Ţuica, care numai de prune poate fi, altminteri e rachiu (de mere, pere, caise ori din ce o mai fi) e, sub dealurile argeşene, de treizeci de grade, iar de la Haţeg şi Făgăraş spre nord, până-n hotarul vechi al Transilvaniei, de cincizeci şi chiar optzeci de „tării“, sub minunate nume: palincă (ceea ce înseamnă vin ars în nibelungică), vinars, ginars, horincă. Tare ori slabă, e bună oricum!, şi imaginaţi-vă ce ar însemna viscolul românesc, muşcând îngrozitor din ferestre, fără lumina asta mică şi delicată de pe masă, a ţuicii fierte, la care să se-ncălzească omul pe înserate. Românii n-ar fi putut nicicând scrie „Fetiţa cu chibrituri“ că n-am avut „catraniţe“ pe vremea genezei folclorului neaoş. Dar „Băieţelul cu ţuici“ e o capodoperă nescrisă încă, care îşi aşteaptă autorul emoţionat.

Reţete selectate din cea mai cunoscută carte a lui Radu Anton Roman, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“

 

Comentarii