AVENTURIERUL. „Expediţia Cousteau“ şi revelaţiile culinare

Publicat la data de 06-09-2016

Perioada dintre sfârşitul comunismului şi începutul democraţiei îl găseşte pe Radu Anton Roman într-o totală efervescenţă. Iese în Piaţa Universităţii în zilele de 21-22 decembrie 1989, părând profund scindat: fericit, pe de-o parte, de imaginea noii vieţi ce se contura, întristat teribil de cruzimea acelor zile, precum şi de presimţirea a ceea ce urma să se întâmple în viaţa politică, pe de altă parte.

Publică, ocazional, în ziarele vremii (n.r. – „România liberă“ este platforma preferată), criticând aspru jocurile politice din culise, pe Ion Iliescu şi încercarea FSN-ului de a prelua întreaga putere. Interesul se mută însă, treptat, pe adevărata pasiune a vieţii sale, Delta Dunării şi soarta oamenilor ce trăiesc aici.

Realizează două documentare, ambele pentru Televiziunea Română, „Paradisul pierdut“ (1990) şi „Delta, acum!“ (1991), extrem de bine primite, atât în ţară, cât şi la festivaluri de profil din străinătate. Cochetează cu ideea de a se muta definitiv în Deltă, ba chiar îşi cumpără, la un preţ derizoriu, o căsuţă în Sfântu Gheorghe.

Aici, într-o seară friguroasă de martie 1991, în timp ce analiza posibilitatea de a se întoarce la Bucureşti pentru a-şi aduce mai multe haine groase, Radu Anton Roman primea o vizită neaşteptată. Avea să fie unul din acele momente ce-i vor schimba definitiv viaţa.

Aventura vieţii  

La uşa sa se afla Christine, o franţuzoaică într-o rochie de tricot lipită de corp, ce-l făcea pe bietul autor „să bălească“, după cum singur recunoştea în carte. Femeia îi promitea o slujbă de câteva săptămâni, bine plătită, alături de un „comandant“ francez enigmatic. În acea seară, pe un vas mic, Roman avea să-l cunoască pe unul din idolii tinereţii sale: marele explorator francez Jacques-Yves Cousteau. Aventura din Delta Dunării, din acel început de 1991, avea să fie transcrisă într-o carte absolut fabuloasă: „În Deltă cu Jacques-Yves Cousteau“, apărută, în 2001, la Editura Paideia.

Stilistic, cartea despre aventura alături de Cousteau este împlinirea a tot ceea ce scriitorul Radu Anton Roman promitea în tinereţe.

Apărută la trei ani de la publicarea volumului „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti“, cartea arată un scriitor matur, în perfect control al instrumentelor stilistice, într-o combinaţie fatală de aventură, umor la tonă, fapt divers şi portretistică de clasă.

La nivel narativ, cartea este organizată pe trei laturi: una autobiografică, o latură descriptivă, în care intră „faptele de vitejie“ ale echipajului prin Delta Dunării şi, în fine, una care schiţează un portret atipic al lui Cousteau.

Un desfrâu culinar

Partea autobiografică este, de-a dreptul, înduioşătoare. Abia ieşit dintr-o lume a privaţiunilor, în care pentru alimentele de bază trebuia să stai zile întregi la cozi kilometrice, Radu Anton Roman descoperă stupefiat, pe vasul lui Cousteau, o bucătărie caracterizată printr-un singur cuvânt: opulenţă.

Una dintre secvenţele antologice ale cărţii este cea în care, dându-şi seama că rămân fără provizii, francezii îl trimit pe Radu Anton Roman cu o listă halucinantă pentru România anului 1991: „500 de pâini, 1.800 de litri de apă minerală… plată, vin roşu, St. Emilion şi Margaux, de preferinţă, 50 de chile de carne de viţel şi de pui, brânză (numai Camembert) 20 de chile, cartofi, orez (cu bob lung!), ceapă, dovlecei şi roşii“. Şi lista continua, pe cealaltă pagină: „Somon congelat, pepene galben, struguri, conopidă, lapte la cutie, creveţi şi languste, ananas, banane, mandarine şi salată verde!“.

A urmat o noapte lungă pentru bietul Radu, încheiată însă, în zorii zilei următoare, cu o victorie de răsunet a caracterului „descurcăreţ“ al românilor. Alimentele de bază (pâinea, cartofii, orezul, oţetul etc) le-a obţinut devalizând restaurantul unui prieten din Deltă (amplasament închis a doua zi, temporar, din lipsă de marfă). Restul listei a fost acoperită prin înlocuiri: vinul francez cu Feteasca Neagră de Valea Călugărească şi Cabernetul de Sâmbureşti („nu sunt chiar borş!“), somonul şi păstrăvul cu nisetrul („nu este un peşte complet respingător“), ananasul şi bananele cu mere ionatane, iar mezelurile franţuzeşti cu salam de Sibiu şi „şuncă de Praga de la Timişoara“.

Toată acestă explozie culinară îşi pune amprenta asupra autorului: „Când am dat de papa, nu bun, ci foarte, foarte bun, şi abundent până la risipă, nu m-am mai putut stăpâni. Am devorat ca o fiară, tot ce mi se punea în faţă, cu o foame veche, adunată din sărăcia atâtor ani“, scria Radu Anton Roman.

Bogaţii Franţei şi săracii Deltei

Tot de mâncare se leagă şi una dintre cele mai intense secvenţe ale cărţii. Întristat şi enervat peste măsură că bucătarul francez a aruncat peste bord toate telemeaua românească, peste 40 de kilograme, pe motiv că „puţea, era stricată!“, Radu Anton Roman îl sfătuieşte pe acesta ca, dacă tot e să mai aibă astfel de idei năstruşnice, măcar să le-o dea oamenilor din Deltă, săraci peste măsură. Peste câteva zile, ia parte la un moment antologic, o descriere succintă a distanţei dintre România şi ţările din vestul Europei, în acel început de democraţie post-comunistă.

„Bucătarul şi ajutoarele sale răstoarnă în apă oalele şi cratiţele cu mâncarea rămasă de la prânz. Pescarilor nu le pasă că se murdăresc, ci, îmbrâncindu-se, se vâră de bunăvoie sub torentul de orez, sosuri de peşte şi ciorbe, încercând să adune cât mai mult din această mană. De pe mal, femeile îi huiduie pe cei mai înfigăreţi: «Pe ăla ai mai turnat! Dă şi pe altul!»“, notează autorul.

Cousteau: lumini şi umbre

Cea mai problematică parte a cărţii se leagă chiar de relaţia dintre Radu Anton Roman şi Cousteau. Pe tot parcursul textului, suntem martorii unei încercări disperate a autorului de a se menţine drept între fascinaţia de o viaţă pentru exploratorul francez şi momentele trăite alături de el, zi de zi. „Cousteau a ieşit din cabină, pregătindu-se să debarce, pentru prima dată, în Delta Dunării. Operatorii şi fotografii au ţâşnit pe punte, alergându-i prin faţă cu camerele pe umăr, fotografiindu-i şi filmându-i fiecare pas. Momentul semăna izbitor cu jurnalele de actualităţi de la televizor, cu Ceauşescu. Am avut o strângere de inimă, un fel de revoltă stânjenită şi dezamăgită“, scria Radu Anton Roman. Toată această „punere în scenă“ complexă avea să fie regăsită şi în procesul de lucru la documentar.

„Suntem actori slabi, ne prefacem prost că nu ştim că aparatul ne filmează, spunem fraze de circumstanţă: «E atât de frumos!», «E copleşitor!»“. Invariabil, când ridica această problemă aartificialităţii demersului, lui Radu Anton Roman i se răspundea: „Nu-i nimic, cade la montaj“.

Comentarii